Eugen Ionescu, maestrul teatrului absurdului... (2024)

Motto: „Noi nu suntem poate decât noduri, încrucişări efemere de energie, de forţe, de tendinţe diverse şi contradictorii pe care moartea le eliberează“– Eugen Ionescu în „Însinguratul“)

Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi voi continua „jurnalul” acesta cu povești și oameni deosebiți, cu un niște repere din viața unui om care, chiar dacă a trăit majoritatea vieții sale departe de țară, a dat greutate numelui țării mai mult decât ar fi putut-o face de acasă. Astfel, istoria ne spune că, la data de 13 noiembrie1909, pe stil vechi (26 noiembrie pe calendarul de stil nou), s-a născut Eugen Ionescu, dramaturg, prozator, memorialist, eseist francez de origine română. Eugen Ionescu, sau Eugène Ionesco, conform ortografiei uzitate în spațiul francez, s-a născut la Slatina, în judeţul Olt, părinţii săi fiind Eugen Ionescu, avocat de meserie şi subprefect al judeţului Olt şi Marie-Thérèse, născută Ipcar, fiica unui inginer francez care lucra în România. Interesant este faptul că, de-a lungul vieţii, el obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, fie din cochetărie, fie din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. La vârsta de patru ani, Eugen și-a însoțit părinţii în Franța, unde a rămas până în anul 1924. Trebuie spus că, încă din copilărie, Eugen Ionescu și sora sa au simțit drama despărţirii părinţilor, iar după ce mama lor a pierdut custodia copiilor, tatăl lor i-a readus în România (plecarea din „paradisul copilăriei sale” fiind considerat un „exil al ființei sale”), unde se pare că au fost supuși unor abuzuri fizice și verbale, o traumă care avea să marcheze evoluţia artistică a viitorului scriitor. Ca educație școlară, Eugen Ionescu a urmat cursurile liceale la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, liceu unde s-a manifestat ca fiind un caracter rebel și dificil de modelat, liceu pe care l-a absolvit în anul1928, iar examenul de bacalaureat l-a susținut la Colegiul Național „Carol I” din Craiova. A debutat încă din liceu cu scrisul în „Revista literară a Liceului Sf. Sava”, în anul 1927.

Eugen Ionescu a fost admis, apoi, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, la secţia „Literatură franceză”, obținând, în anul 1932, licența. În perioada anilor 1928-1931, Eugen Ionescu a publicat primele sale scrieri în limba română, în revista „Bilete de papagal”, a lui Tudor Arghezi, printre acestea aflându-se poezii, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică denumită „Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo”. În anul1930, şi-a început activitatea publicistică la revista „Zodiac”. Ulterior, în anul 1931, îi apare volumul de debut, o carte de versuri intitulată „Elegii pentru ființe mici”, apărută la Editura „Cercul Analelor Române”, iar în anul 1934 îi apare cartea „Nu!”, un volum de eseuri critice apărut la „Editura Vremea” şi premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu la secţiunea „scriitori tineri needitați”. Cel din urmă volum prezintă deja mai multe abordări ale absurdului, fiindcă după ce Eugen Ionescu atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme ( ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu), pe motiv că nu ar fi creat o operă valabilă, revine mai apoi și susține că ar putea dovedi exact contrariul. A fost repartizat, apoi, pe un post de profesor tocmai la Cernavodă, iar ulterior s-a transferat în Capitală. După venirea la București, în anul 1936, se căsătorește cu Rodica Burileanu, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului „Ordinea”, iar doi ani mai târziu, pleacă cu o bursă la Paris. Acolo, în capitala Franţei, lucrează pentru o perioadă ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy, post din care traduce şi facilitează traducerea unor autori români contemporani şi aranjează publicarea lor în revistele literare franceze, dar își scrie și teza sa de doctorat cu subiectul „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, o lucrare pe care nu o va susţine niciodată în fața vreunei comisii doctorale.Tot atunci, Ionescu a pregătit și prezentat emisiuni de radio la Marsilia despre România, a deschis catedra Mihai Eminescu la Nisa și, de asem*nea, primul lectorat de limba română la Montpellier. Pe atunci, a avut o scurtă revenire în ţară, perioadă în care a activat ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Ulterior, în anul 1942, s-a stabilit pentru totdeauna la Paris, iar la 24 august 1944, se naşte fiica sa, Marie-France Ionesco, iar în 1945, Eugen Ionescu trimite revistei „Viaţa românească” un articol intitulat „Scrisori din Franţa”, publicat în numărul acesteia din luna martie, în care prezintă motivele plecării sale din ţară, precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România de atunci. Istoria ne spune că, pentru acest material publicat, Eugen Ionescu a fost judecat în România, iar sentinţa, pronunţată la 31 mai 1946, suna astfel: „Secţia I a Curţii Marţiale a C II A., prezidată de d. col. Filip, având ca procuror pe d. maior magistrat Trepcea, a judecat marţi dimineaţă pe Eugen Ionescu, fostul ataşat de presă al legaţiei din Paris, autorul articolului injurios apărut în revista „Viaţa românească” (pe luna martie) considerat ofensator pentru armată şi naţiune. Acuzatul a fost judecat în lipsă. După expunerea procurorului şi examinarea piesei din dosar, Eugen Ionescu fost condamnat la: cinci ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei; 6 ani închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii; 5 ani interdicţie corecţională.Curtea a decis să se facă demersuri pentru a se cere extrădarea condamnatului din Franţa“. Cererea de extrădare adresată Franței a rămas fără efecte, ca multe alte asem*nea cereri din acele timpuri.

Tot în anul 1945, Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, „Urcan Bătrânul”, care a apărut la Editura Jean Vigneau din Marsilia, sub titlul „Le Père Urcan”. A urmat o operă remarcabilă, „marcată de sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane”, după cum ne spun exegeții săi. Ulterior, în anul 1950, Eugen Ionescu debutează în dramaturgie, cu celebra sa piesă „Cântăreața cheală”/„La Cantatrice Chauve”, prima lui piesă de teatru, care avea să fie pusă în scenă la 11 mai 1950, la Théatre de la Huchette, în regia lui Nicholas Bataille, şi la sugestia Monicăi Lovinescu. Piesa era, practic, o reluare a altei piese, în limba română, „Englezește fără profesor” şi se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a micului teatru parizian. Prima piesă a lui Eugene Ionescu este și piesa de inaugurare a „teatrului absurdului”. „Povestea” piesei este binecunoscută: pe când Eugen Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și banalitatea frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele din manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă. Absurdul piesei care ne șochează atât de tare chiar și azi este absurdul unui manual de limbi străine, nefiresc ca orice manual.Trebuie spus că prima etapă a dramaturgiei lui Eugen Ionescu cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu un limbaj mai degrabă aberant şi comic.În continuare, au urmat ani benefici și productivi pentru Eugen Ionescu, fiind prezentată, aproape anual, câte o nouă piesă, treptat autorul formându-şi un public care aprecia în mod constant noul și nemaivăzutul mod de abordare artistică: „Lecția” (1951), „Scaunele” (1952), „Victimele datoriei” (1953), „Amadeu” (1954), „Jacques sau supunerea” şi „Noul locatar” (ambele în 1955), „Ucigaș fără simbrie” (1957), „Rinocerii” (1959) şi „Regele moare” (1962). În anul 1961, piesele lui Eugen Ionescu aveau reprezentaţii în 35 de ţări din întreaga lume. Ulterior, în anul 1962, Ionescu publică volumele de eseuri „La Photo du Colonel” şi „Note despre teatrul de avangardă”, în 1963 piesa „Pietonul văzduhului” şi în 1966, piesa „Setea și foamea” şi volumul de proză „Note și contranote”.

Tot în anul1966, cel mai important teatru al Franței, La Comédie Française, prezintă, în premieră, o piesă de Eugen Ionescu Ionescu, „Setea și Foamea”, iar mai apoi piesa sa „Regele moare”. În anul 1967, Ionescu scrie piesa „Delir în doi” şi volumul de eseuri „Jurnal în fărâme”, acesta fiind urmat de un altul, publicat un an mai târziu, „Prezent trecut, trecut prezent” şi de un alt volum de eseuri, „Descoperiri” (1969). Între anii 1964 și 1970, unele piese i-au fost jucate și în România, însă ulterior, criticile la adresa regimului comunist a făcut ca autoritățile de la București să-l interzică cu desăvârșire. În anul 1970, îi apare piesa „Jocul de-a măcelul” şi, acelaşi an, vine cu o excepţională recunoaştere a valorii operei sale, fiind ales ca membru al Academiei Franceze – fiind primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă apreciere şi primind şi distincţia de „Cavaler al Legiunii de Onoare”. În anul 1972, Ionescu scrie piesa „Macbett”, un an mai târziu are o nouă realizare în dramaturgie, cu „Ce formidabilă harababură”, în acelaşi an fiind publicat volumul de eseuri „Solitarul”. Au urmat, în continuare, piesele „Omul cu valize” (scrisă în 1975) şi „Călătorie în lumea morților” (1980) şi volumele de eseuri „Situații și perspective” (1980) şi „Căutarea intermitentă” (1988). A doua parte a operei dramatice a autorului prezintă acțiunea și decorul cu o importanţă mai mare, un limbaj parcă mai clar, în care, însă, comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. În anul 1977, articolele sale polemice sunt reunite în volumul „Antidotes”, care îl definesc ca luptător pentru eliberarea spirituală a conştiinţei umane. În perioada 3-13 august 1978, Paul Vernois şi Marie-France Ionesco au organizat, într-un castel din Normandia, evenimentul „La Decade Ionesco”, care a reunit specialişti în opera lui Ionesco din întreaga lume, precum Roger Bensky, Mircea Eliade, Martin Esslin, Henri Gouhier, Jeanyves Guérin, Gelu Ionescu, Pierre Larthomas, Michel Lioure, Yves Moraud, Michel Pruner, Paul Vernois. La eveniment au fost prezenţi, în ultimele zile, şi Eugen şi Rodica Ionescu, iar contribuţiile participanţilor au fost publicate în volumul „Ionesco. Situation et perspectives”, coordonat de Paul Vernois şi Marie-France Ionesco. În anul 1987, a fost distins cu medalia de onoare a oraşului Paris şi alte două medalii de aur ale oraşelor Saint-Etienne şi Saint-Chamond; ulterior, la 7 mai 1989, a primit Premiul Moliere, iar la 30 decembrie 1989, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au devenit membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor Francezi. În anii comunismului din România, Eugen Ionescu a militat cu o stăruință remarcabilă împotriva politicii promovate de Ceaușescu, prin scrisori deschise, semnarea unor proteste, mesaje televizate etc, demascând cu o virulență constantă „genocidul cultural” instaurat de regimul de la București. Deşi a fost „persona non grata” pentru regimul comunist din România, Eugen Ionescu a contribuit ca nimeni altul la cunoașterea şi promovarea valorilor culturii române în Franța, chiar dacă a rămas în istorie cu unele afirmaţii care au stârnit controverse. De exemplu, a se vedea opinia sa despre Mihai Eminescu, „desigur, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, menit uitării veșnice pentru că a scris într-o limbă fără circulație mondială”.

După anul 1989, s-a exprimat în repetate rânduri în favoarea reinstaurării monarhiei, sub sceptrul regelui Mihai I, ca unică soluţie de redresare a României. Şi-a exprimat, în dese ocazii, scepticismul privind politica românească post-revoluţionară, cu toate că a declarat că, după 1989, „s-a simțit a fi redevenit român”. În anul 1990, Eugen Ionescu s-a declarat „academician golan” şi s-a solidarizat cu demonstranţii din Piaţa Univesităţii, de la Bucureşti. În timpul vieţii sale, lui Eugen Ionescu i-au fost publicate o serie de traduceri în limba română: romanul „Însinguratul”, traducere de Rodica Chiriacescu, Editura Albatros, 1990, „Eu”, ediție îngrijită de Mariana Vartic, cu un prolog la „Englezește fără profesor”, de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Editura Echinox din Cluj, 1990, „Jurnal în fărâme”, traducere de Irina Bădescu, Editura Humanitas, 1992, „Note și contranote”, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, Editura Humanitas, 1992, „Război cu toată lumea. Publicistică românească”, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, Editura Humanitas, 1992, „Prezent trecut, trecut prezent”, traducere de Simona Cioculescu, Editura Humanitas, 1993, „Antidoturi”, traducere de Marina Dimov, Editura Humanitas, 1993 şi „Sub semnul întrebării”, traducere de Natalia Cernăuțeanu, Editura Humanitas, 1994.Eugen Ionescu a expus şi desene, litografii şi picturi ale sale în Franța, SUA, Germania şi Elveția, că a jucat într-un film sau că a scris un libret de operă. Despre litografiile sale, Eugen Ionescu declara: „Am făcut nouăsprezece litografii din care au fost alese cincisprezece. Privindu-le, mă întreb cum au putut Salvador Dalí şi Leonardo da Vinci să deseneze atât de bine; dar cum universul îşi urmează cursul, cred că oricine poate sau trebuie să-şi spună cuvântul.”

Eugen Ionescu a trecut la cele veșnice la data de 28 martie 1994, la Paris, la vârsta de 84 de ani, în urma unui stop cardiac, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse din capitala Franţei. Personalitatea sa complexă şi opera sa au reprezentat subiectele a nenumărate cărți, studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane, filme și festivaluri, fiind dezbătute temele predominante pe care le-a abordat, singurătatea, izolarea, falsitatea şi obsesia morții – considerată forța motrice a operei lui Eugen Ionescu. p*rnind de la moartea gândirii, a limbajului sau cea neînțeleasă și neacceptabilă a individului, autorul creează în mod paradoxal comicul, printr-un teatru-joc, liber, straniu, pur, sincer, provocator. Postum, i-au apărut şi alte traduceri în limba română, așa cum au fost „Căutarea intermitentă”, traducere de Barbu Cioculescu, Editura Humanitas, 1994, „Teatru”, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, volumele I-V, Editura Univers, 1994-1998, „Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy”, traducere de Simona Cioculescu, Editura Humanitas, 1999 sau „Teatru”, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010. De asem*nea, câteva opere muzicale au fost inspirate din dramaturgia sa: „Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu, prezentată în premieră absolută, în 1994, „Jacques sau supunerea”, de Radu Bacalu, prezentată în premieră absolută, tot în 1994 şi „Lecția” de Șerban Marcu, prezentată în premieră absolută, în 2004. În anul 2009, pe care UNESCO l-a declarat „An internaţional Eugène Ionesco”, cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, opera sa a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar şi profesorul Nicolae Manolescu.

Lui Eugen Ionescu i-au fost dedicate atunci numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate. Interesant a fost atunci faptul că fiica sa, Marie-France Ionesco, deţinătoarea drepturilor de autor, a protestat împotriva prezentării lui Eugen Ionescu ca autor român, arătând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză. Tot în anul aniversar 2009, la 26 noiembrie, Eugen Ionescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Marie-France Ionesco, „Portretul scriitorului în secol” (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003

Eugen Simion, „Tânărul Eugen Ionescu, București”, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2009

Nicolae Mareș, „Eugen Ionescu diplomat român în Franța”, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2012

Matei Călinescu, „Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale”, Iași, Ed. Junimea, 2006

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/personalitati_in_vizor/Eugen%20Ionescu.pdf

http://www.autorii.com/scriitori/eugen-ionescu/index.php

http://www.rador.ro/2019/03/28/portret-eugen-ionescu-de-la-arta-absurdului-la-eliberarea-constiintei-umane/